Postmodernismul este un curent în curs de cristalizare şi teoretizare,
putând fi definit drept mişcare culturală din a doua jumătate a
secolului al XX-lea, până în prezent, ce aparţine de modernism,
deosebindu-se prin aceea că înglobează experienţa estetică anterioară, o
recuperează original, ironic şi ludic, parodic şi absurd.
Termenul postmodernism a fost utilizat începând cu deceniul al patrulea al secolului al XX-lea şi reprezentanţii acestui curent se raportează la Cenaclul de luni, înfiinţat la Bucureşti, acolo unde se reunesc scriitorii generaţiei ’80, care au complexul că „totul a fost deja scris”.
Ca şi specific al acestui curent, remarcăm că se propune o nouă relaţie a artistului cu lumea, ancorată în cotidian, în existenţa banală, deschisă spre real, dar şi spre imaginar. Eclectismul, obiectivitatea, intertextualitatea, amestecul de genuri şi specii literare, de coduri, biografismul (autorul apare în opera literară), sunt tot atâtea trăsături ale postmodernismului. În plus, limbajul poeziei este curent, cotidian, prozaic, registrul este neologic (s.m.s., mass-media, P.C.), eludându-se semnele de punctuaţie şi de ortografie, de fapt, normele gramaticale. Citadinismul, proza scurtă, tendinţa către S.F., către groază, către povestirea în versuri sunt alte caracteristici ale literaturii postmoderne.
Reprezentanţi de seamă în literatura română sunt: Alexandru Muşina (primul scriitor care a utilizat termenul de postmodernism), Simona Popescu, Matei Vişniec, Ioan Groşan şi Mircea Cărtărescu (foto), iar în literatura universală mai cunoscuţi sunt: Gabriel Garcia Marquez, John Fowles, Mario Vargas Llosa.
Termenul postmodernism a fost utilizat începând cu deceniul al patrulea al secolului al XX-lea şi reprezentanţii acestui curent se raportează la Cenaclul de luni, înfiinţat la Bucureşti, acolo unde se reunesc scriitorii generaţiei ’80, care au complexul că „totul a fost deja scris”.
Ca şi specific al acestui curent, remarcăm că se propune o nouă relaţie a artistului cu lumea, ancorată în cotidian, în existenţa banală, deschisă spre real, dar şi spre imaginar. Eclectismul, obiectivitatea, intertextualitatea, amestecul de genuri şi specii literare, de coduri, biografismul (autorul apare în opera literară), sunt tot atâtea trăsături ale postmodernismului. În plus, limbajul poeziei este curent, cotidian, prozaic, registrul este neologic (s.m.s., mass-media, P.C.), eludându-se semnele de punctuaţie şi de ortografie, de fapt, normele gramaticale. Citadinismul, proza scurtă, tendinţa către S.F., către groază, către povestirea în versuri sunt alte caracteristici ale literaturii postmoderne.
Reprezentanţi de seamă în literatura română sunt: Alexandru Muşina (primul scriitor care a utilizat termenul de postmodernism), Simona Popescu, Matei Vişniec, Ioan Groşan şi Mircea Cărtărescu (foto), iar în literatura universală mai cunoscuţi sunt: Gabriel Garcia Marquez, John Fowles, Mario Vargas Llosa.
Volumul Totul, scris de Mircea Cărtărescu, volum din care face parte poezia Poema chiuvetei, îşi propune recuperarea prin parodie a liricii de dragoste ce aparţine literaturii romantice, cu deosebirea că iubirea se manifestă nu între fiinţe, ci între obiecte cărora li se atribuie însuşiri şi idealuri omeneşti.
Poema, care are ca temă iubirea dintre două entităţi, dacă le putem spune aşa unei stele şi unei chiuvete, se caracterizează prin stilul parodic şi trimite la ideea din textul eminescian sau barbian: incompatibilitatea celor două personaje care aparţin unor lumi diferite.
Aşadar, intertextualitatea, ironia şi tonul ludic sunt alte trăsături ale postmodernismului pe care le regăsim în text.
Din punctul de vedere al formei sale, se observă că textul seamănă cu o poveste în versuri care se derulează prea repede şi devine absurdă, greu de crezut. Nu există majuscule, se eludează ortografia şi semnele de punctuaţie sunt utilizate ocazional. În concluzie, nonconformismul e uşor de observat în ceea ce priveşte respectarea normelor gramaticale
Din punctul de vedere al conţinutului, evenimentele sunt plasate în cotidian, în mediul citadin şi par banale, dar sunt mai degrabă absurde, ireale.
Personajele sunt obiecte personificate: chiuveta, steaua galbenă, muşamaua, borcanul de muştar, tacâmurile, strecurătoarea de supă, gaura din perdea, dacia crem.
În privinţa structurii, putem observa că textul e compus din două secvenţe. În prima ni se relatează la persoana I cum chiuveta s-a îndrăgostit de o stea galbenă şi apoi s-a confesat muşamalei, borcanului de muştar, tacâmurilor ude şi, în cele din urmă, chiar steluţei.
Confesiunea către stea este prezentată tot la persoana I, printr-un monolog lipsit de lirism şi extrem de realist, cu o recuzită tipic postmodernistă: moara dâmboviţa, fabrica de pâine, centrale electrice, paratrăznete. Spre deosebire de luceafărul din poezia eminesciană, steaua, aici, este mică şi galbenă, şi nu răspunde invocaţiei: „dar vai steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări”. Incompatibilitatea este evidentă prin imposibilitatea comunicării între cele două personaje. Motivul tăcerii stelei este că ea iubea o strecurătoare, adică fiecare e liber să aleagă, şi singurul lucru care îi rămâne de făcut chiuvetei este să accepte această alegere, această libertate.
Chiuveta se consolează, cu o muşama, după ce meditează asupra sensului existenţei, asemeni Cătălinei din Luceafărul, muşama care se afla mult mai aproape de chiuvetă decât steaua galbenă.
Prozaicul este evident în limbaj: „căzu în dragoste”, „sifonul meu a bolborosit tot felul de cântece”, „regatul de linoleum”, iar ironia „dar vai!” „nichelul meu te doreşte” devine constantă, ca şi absurdul, „fiindcă iubea o strecurătoare de supă”. Lipsesc magia, expresivitatea, textul pare chiar brutal, apoetic.
Nu se ştie, însă, cum s-a finalizat cea de-a doua propunere a chiuvetei, ambiguitatea persistând în finalul poeziei, ca şi îndoiala, ezitarea cititorului în faţa unei asemenea istorii.
Secvenţa a doua, formată din ultimele cinci versuri, scrise la persoana I, reprezintă un fel de concluzie, de morală a unui personaj-narator care, ca într-o povestire în ramă intervine, aici însă pentru a puncta asemănarea dintre deziluzia pe care a trăit-o chiuveta şi propria sa dezamăgire. Personajul-narator, care este o gaură în perdea, mărturiseşte că şi pasiunea sa pentru o dacie crem a rămas în stadiul de fantezie, datorită incompatibilităţii: „şi eu, care v-am spus povestea, am iubit o superbă dacie crem”. Tonul sec, scurt completează nota absurdă şi tenta ironică a textului, trimiţând cititorul la menestrelul din balada lui Ion Barbu, care aduce istoria pe alte coordonate temporale şi spaţiale. De data aceasta, însă, naratorul apare în finalul textului, nu în incipit, şi face trecerea dintre planul naraţiunii şi cel real, dintre trecut şi prezent, şi nu invers, cum se întâmplă la Ion Barbu: „cândva”, „tot ce-a fost mi se pare un vis”.
Mai remarcăm în textul lui Mircea Cărtărescu, incipitul „ex abrupto”: „într-o zi chiuveta căzu în dragoste” şi impresia de univers fals: „se confesează muşamalei din bucătărie”.
Sfârşitul poveştii de iubire este la fel de artificial şi de brusc, de neaşteptat: „dar vai!” şi nu ne emoţionează, ci contrariază prin straniu şi impresia de ver falsche.
Putem concluziona că „Poema chiuvetei” este un text postmodernist, ce surprinde prin insolit şi prin originalitate, prin idei şi intertextualitate, căci asemeni cercetătorului unui palimpsest, cititorul avizat poate observa elemente comune cu opera lui Mihai Eminescu şi a lui Ion Barbu.
Frontispiciul Enciclopediei iluministe franceze (foto):
- structură şi motive
